Cum ma gandeam eu asa la nemurirea sufletului, mi-am dat seama cat de usor trece viata pe langa mine si ca nici nu realizez decat foarte rar. Sunt in acel punct al vietii in care: nu sunt nici indeajuns de prost ( a se citi imatur ) sa mai o “ard” cum o faceam acum cativa ani si in acelasi timp nu sunt indeajuns de matur sa fac lucruri de “oameni mari”. Imi place sa o ard dubios, nu vreau nimic si pe nimeni care ar putea cumva sa disturbe aceasta traiectorie rectilinie uniforma fara tel anume. Ma trezesc de multe ori la realitate si imi dau seama ca tocmai am avut un proces de constiinta legat de responsabilitati si de ce ma asteapta in viata de acum inainte. De cele mai multe ori, atunci cand nu am facut nimic ca sa schimb ceva, am dat vina pe slabiciunea mea, pe lipsa de tarie de caracter si am concluzionat prin a gandi ca asta este, asa sunt eu. Ma tot mint de ceva vreme ca asa sunt eu si ca poate nu pot mai mult, si incep sa ajung la concluzia ca nu imi doresc sa iau anumite decizii pentru ca imi dau seama ca mi-ar creea responsabilitati, m-ar forta sa ma maturizez. Frica de maturizare o traduc defapt prin frica de viitor, de trecere a timpului, aceea chestie abstracta care din punctul meu de vedere trece neiertator si irevocabil peste noi toti intr-un final.