Pentru mine personal pretul unei astfel de  trairi este mare. De ce? Pentru ca deobicei in tot ceea ce fac, cu mici exceptii, tind sa fiu perfectionist si sa duc totul la extrem. Pentru mine nu exista decat totul sau nimic, alb sau negru, extaz sau agonie. De aici si dezamagirile sunt foarte mari. Parerea oamenilor in general o stiu: “Nu pune foarte mult suflet sau sentiment in ceea ce faci, si daca lucrurile nu vor merge cum te asteptai macar nu vor exista regrete“. Respect felul acesta de a gandi si de a pune in practica lucrurile, dar totusi nu il pot insusi. Dezamagirea nu este decat un alt fel de traire din care noi oamenii ne hranim intr-un fel sau altu. Vreau sa fiu dezamagit, vreau sa urlu de nervi, vreau sa injur si sa ma dau cu capul de pereti indiferent de pret. Macar la final cand o sa trag linie si o sa ma gandesc in urma am sa realizez ca: macar am dat tot ce aveam mai bun pentru ca asa am considerat eu ca este bine, am mai invatat ceva ca urmare sunt mai experimentat, am trait ceva unic si probabil nu voi mai repeta greseala si nu in ultim rand viata este un amalgal de trairi, experiente si sentimente bune si rele care trebuie mai presus de orice traite.